Papan și visurile.

De Papan Chilibar am auzit la puțin timp după premiera lui „Eu când vreau să fluier, fluier”, la un workshop susținut, aici la Cluj, de Valeriu Nicolae. Omul ne vorbea despre romi, despre integrare și noi căscam ochii. Povestea vrute și nevrute și eu, una, i-am apreciat stilul oratoric. „Crezi tu?”, m-a întrebat. „Înseamnă că nu l-ai ascultat niciodată vorbind pe Papan.”… „Pe cine?”. „Unul din personajele principale din film… Are un stil fenomenal și vorbește vrute și nevrute: despre el, despre nevastă-sa, de copil – că are și-un copil… L-am inclus în programul de recuperare și așa a ajuns să lucreze în film…”

Papan și Ada Condeescu

Nu i-am rezistat ideii și m-am plimbat până la capăt pe firul ei. Am ascultat de nenumărate ori banda pe care îl surprinsesem vorbind de Papan pe Valeriu. Am avut și-un pont. „Știi, înainte să intre în program, Papan vroia să fie șofer de taxi. Să se recupereze, să nu mai fure și chestia maximă de reușită în viață pentru el era asta: să aibă o mașină și să fie șofer de taxi”, își amintea, pe vremea aia, Valeriu. Am zâmbit. „Apoi, după ce a lucrat în film, ghici ce? Papan mi-a zis că vrea să meargă la școală, s-o termine ca să poată intra la facultate.”… „La facultate? La ce facultate?”, m-am mirat. „La regie. Vrea să devină regizor…”

Am rămas mută, surprinsă și puțin mișcată, recunosc. Anii au trecut, am uitat de subiect. Și de Valeriu. Dar mai ales de Papan, a cărui poveste îmi promisesem s-o scriu așa cum trebuie, cândva. Cu taică-so. Cu maică-sa. Cu drogurile. Cu spargerile din case. Cu nevastă-sa luată de musai, c-așa e datina. Cu închisoarea. Cu promisiunile că nu mai fură. Cu copilul… Cu poveștile lui… Și timpul a trecut fără să m-anunțe, până sâmbătă seara, la petrecerea de închidere a TIFF 2011. Acolo, înarmată doar cu miza unei povești care trebuie spusă, l-am întrebat pe producătorul lui „Fluier”, dacă știe de visul lui Papan de a deveni regizor.

„Serios?! Așa a zis el?”, mi-a răspuns c-o întrebare Daniel Mitulescu, mai surprins decât mine… „Păi așa știam”, zic. „Poate o fi declarat el în ceva ziar… eu nu știam…”, vine explicația. „Nu, nu, din altă parte știu.” „Da?… Măi, eu nu știam asta… Acum știu doar că Papan e bolnav…” Am rămas mută de surprindere, că, la o adică, ce boală ar putea avea un tip cu ani mai tânăr decât mine?! „E destul de grav…”, insistă… Sincer, m-am gândit că era ceva boală ușoară, de care se bucură producătorii și media, mai ceva ca de-o înghețată pe caniculă. „Maxim gripă”, mi-am spus. Am venit acasă nedumirită și neîncrezătoare, totuși, m-am apucat de căutat. „Papan Chilibar are leucemie”, trona un titlu din 2010 de pe o agenție de presă. De acolo, timpul a trecut repede. Ideile, la fel. Problemele idem. Până azi, când am reintrat în online. Se pare că timpul a trecut prea repede. Pentru că Papan a murit între timp.

Totuși, departe de chestiile lacrimogene pe care le urăsc din suflet și dincolo de amploarea mediatică pe care o poate lua subiectul plătit cu moartea personajului principal, cea mai importantă chestie care mi-a rămas în minte din povestea asta, dincolo de regret, care mi-a rămas înfipt acolo… e să nu uitați niciodată să faceți ceva. Să nu uitați să spuneți ceva. Să nu uitați să vorbiți cu cineva, pentru că timpul trece și poate lua cu el pe oricine… Oricând.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s