Problema, din orice unghi o privești, care mai obtuz, care mai ascuțit, e aceeași: suntem prea egoiști. Ne trezim să spunem, să apreciem, să iubim, să ne amintim, să trăim, să arătăm, să vrem numai după vreun cataclism personal. Ne amintim că noi, de fapt, iubim persoane cărora am uitat să le fim alături în diverse etape ori din felurite motive absolut neimportante. Ne dăm seama, după ce-i mult prea târziu, că noi, de fapt, ne-am făcut propria colivie tapetată cu planuri și viziuni personale din care i-am exclus fără drept de apel și neanunțat, pe oamenii importanți de fapt.
Filosofia asta ieftină pe care v-o propun e să încercăm să uităm de noi într-o zi oarecare și să-i punem pe ceilalți pe primul plan. Să arătăm că ne pasă, să fim acolo cu trup și suflet, să-ntindem măcar o mână dacă sufletul ne e în ghips, să mângâiem cu palmele, cu gândurile și cu vorbele, să facem cadouri, să arătăm că ne pasă, să dăm timp! Iar filosofia asta e într-atât de ieftină, încât poate fi utilizată de căre absolut oricine. Pentru oricine. Oricând. 
